Blog

3.3.3 Cum trăiește, gândește și crede țăranul român: studiu de caz

În elaborarea studiului de caz am folosit două surse bibliografice pentru a extrage elementele teoretice inițiale: “Cum gândește poporul român” (Constantin Noica, Convorbiri literare, 1944) și “Psihologia poporului român” (Constantin Rădulescu – Motru). Din aceste două lucrări extragem o serie de aspecte teoretice pe care vom încerca apoi să le problematizăm în virtutea experienței pe care am avut-o de-a lungul anilor în contactul cu oameni de la țară de vârste diferite sau în virtutea altor elemente ale spiritualității românești care ne pot servi drept ajutor.
a) filosofie (“a da lumii un sens”) sau doar înțelepciune (“a găsi un talc”)?
b) ardeleanul – “tipul viu de om românesc”
c) neperseverenta în lucrul sau/și lipsa “spiritului comercial”
d) caracterul gregar la român – “acela care a urmat întotdeauna sufletul turmei”?
e) Curajul romanului în război

Mai jos încercăm, dacă nu o problematizare (pe care deja am introdus-o, în fond), o nuanțare sau măcar o contrapondere a elementelor defscriptive pe care le-am extras din lucrările celor doi gânditori români și o confruntare a lor cu concluziile pe care le-am trăi în urmă unei experiențe de peste un an cu tinerii și cu întreagă comunitate rurală dintr-un sat din județul Hunedoara:

Filosofie sau doar înțelepciune?
Scopul nostru nu e acela de a da un răspuns acolo unde nici Constantin Noica (sau Blaga) nu au dat, ci noi vrem să oferim câteva exemple cu privire la relația filosofie – înțelepciune la noi: într-o relatare pe care ne-a făcut-o domnul profesor Alexandru Petrescu la cursul de „Filosofia religiei”, dansul ne povestea de o excursie pe care a făcut-o în vremea studenției împreună cu studenți și profesori în Maramureș, unde au întâlnit un om care avea mai multă înțelepciune decât toți (studenții) la un loc. Îmi asum inexactitatea citării (de aceea nici nu am folosit ghilimele), însă exemplul mi se pare elocvent pentru „tăria” înțelepciunii la noi. Îmi mai aduc totodată aminte de un cercetător american care, încercând să studieze o populație arhaică, a întrebat pe unul dintre băștinași: „What is your job?”(Care e meseria ta?), iar răspunsul a fost: „My job is to remind you!”(Meseria mea este să-ți reamintesc!). Desigur că ține de fiecare dintre noi cum ne raportăm la această înțelepciune, însă dacă ne găsim „rădăcinile adânc înfipte” în ea, pesemne că ne va fi tututor de folos.

Ardeleanul – „tipul viu de om românesc ”
Dintru început dorim să atragem atenția că țăranul din Ardeal nu e nici mai bun nici mai rău, nici mai ferit de vicisutudinile vieții sau de influențe decât orice alt țăran român de pe întinsul țării. Remarcăm însă două zone cu un mare potențial de spiritualitate românească: Maramureșul și Þară Moților. Pornim de la o vorba pe care am auzit-o într-un articol al lui George Stanca potrivit căruia fiecare român e în adâncul lui „moroșan”. Ne luăm iarăși precauția că insul din Maramureș nu e el însuși discutat aici, cunoscut fiind caracterul lui „arțăgos”. Ci folclorul popular maramureșan (care nu se reduce nici el la persoane, nici măcar la Grigore Leșe) în care „strigăturile” și „uiturile” spun tot ceea ce e mai esențial în sufletul țăranului român și care sunt culese din experiență de viață a multor generații: „Oi ave’ și n-oi avea, oi trăi cum oi putea’”, „Avut-am bine și trăi, Și de mi-a’ fi rău nu-i băi”,„Avut-am bine în lume, Și de mi-a’ fi rău n-oi spune”, „Mie jocu’ mi-o plăcut, Orișiunde l-am văzut, L-am jucat că l-am putut”, „Eu mă car în carul meu, De merg bine, de merg rău”, „Când m-a făcut mama-n lume, Ceasurile n-or fost bune, Or fost ceasurile rele, Așa-s și zilele mele”, „Cui nu-i place voia bună, Meargă-n temniță vo’ luna, Mie voia bună-mi place, În temniță nu mă bage!”. Aceste versuri au fost alese nu din întâmplare din melodiile „Grupului de pe Iza” și în special în ultima parte tragem concluzia că dacă romanul e născut în zodia „ceasurilor rele”, maramuresanul propune că soluție „voia bună” iar această emană din toate „strigăturile” lui dublate de „glasul ceterii„ în ritmul „tropotit” al dansului lui înălțător.
În țară moților remarcăm două direcții ale folclorului: al cântecelor despre țară ale lui Furdui Iancu (ne întrebăm totuși dacă exact după revoluție cântecele lui și ale altora nu au fost un puternic element de coeziune națională într-un moment dificil al istoriei recente), însă nu cântecele însele sunt cele pe care dorim să le avem în vizor, ci personalitatea lui, exprimată foarte bine în versuri ale celui mai recent volum al sau (lansat la distanță de 10 ani de anteriorul): „Nu mi frică, nu mă tem, De-o tufă de lemn! Nu mi-i frică niciodată, De toată tufă uscată!”, „Tat așa am fost de când sunt, Smulg gardul din pământ! Și-l întorc cu păru-n sus, Maică lui care l-o pus!”. Iar versurile acestea evocă cel mai bine caracterul moțului (pe care ținem încă o dată să spunem că nu-l ridicăm în slăvi). Nicolae Furdui Iancu este, înainte de toate, tipul moțului, atât prin caracter (elegantă), cât și prin impozantă (verticalitate).. În favoarea omului acesta am menționa poziția să cu privire la subiectul mineritului în Munții Apuseni, un subiect cât se poate de actual și de important chiar la nivel național: dacă majoritatea oamenilor de la nivelul local și până la cel mai înalt nivel s-au lăsat prinși într-un joc de-a „cine licitează mai mult”, el nu a făcut-o. Și aducându-ne aminte două versuri ale sale „Nu uită că ești român!” și „Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă”, suntem siguri că Nicolae Furdui Iancu nu a întinat nici românismul și nici aurul nostru.
O altă linie a folclorului din Munții Apuseni e reprezentată de doinele lui Ioan Bocșa: din varii motive nu alegem să interpretăm nici “Ana, zorile se varsă” și nici “Jele-i tare codrului”, ci doina “Codrule, frunză rotundă”, de unde reproducem câteva versuri: “Da’ cum foc să n-am eu dor, Că și mutele că-i munte, Și tot are doruri multe, Cu frunză și cu iarbă, Și cu mierla săracă”. Am ales aceste versuri nu numai pentru a reliefa legătură romanului cu codrul sau un oarecare animism, ci chipul “năcăjit” al dorului (precum “săracă” mierla) din sufletul romanului. Această tristețe emană din multe dintre cântecele lui Ioan Bocșa care (fără a ne atribui o oarecare expertiză în domeniul muzicii) considerăm că emană din liniile melodice și totodată din modul de interpretare al lui Bocșa. Ne oprim aici, deși poate am fi dorit să aprofundăm oarecari similitudini cu “plaiul” lui Blaga. Dacă am vorbit despre caracterul lui Furdui Iancu, despre profesorul Ioan Bocșa amitim două întâmplări: doamna Mărioara Murărescu povestește despre prima apariție televizată a lui Bocșa și despre teamă pe care au avut-o deoarece Ioan Bocșa nu și-a tăiat mustață și riscă astfel să fie oprit de la difuzare. Tot dansa povestește că, după ce comisia a ascultat melodiile lui Bocșa, au lăsat înregistrările cu dansul să fie difuzate “cu mustață lui cu tot”. Într-o emisiune de divertisment mai recentă, moderatorii emisiunii au vrut să-l lege la ochi pe Bocșa într-un soi de joc (cu totul nevinovat), însă acesta i-a rugat să nu facă această deoarece când a fost tânăr “s-a jurat să nu se lase niciodată legat la ochi”.

Neperseverenta în lucrul sau/și lipsa “spiritului comercial”
Dacă spirit comercial înseamnă să faci „pe dracu-n patru” pentru bani sau „să te faci luntre-punte” pentru a-ți obține scopul, putem înțelege această lipsa a țăranului român. Putem pe de altă parte să-i admirăm „copilăria”, lipsa lui în a lua lucrurile lumești într-un mod prea serios. În privința neperseverentei în lucru, putem spune că am participat de multe ori la activitățile vieții de la țară și niciodată nu am văzut că țăranul să se oprească din coasă chiar pe un soare dogorâtor sau se lase fanul jumătate ridicat pe clăi pentru că a venit ploaia. Am auzit însă o frumoasă vorba de la țară, cum că „totu-i bine, iarnă vine, porcu-i în târg, iar lemnele-s în pădure” și nu știm exact cum să o interpretăm și de aceea o lăsăm doar spusă. Noi nu contestăm așadar nepersevernta romanului, doar că o asociem unei lipse de „interiorizare” a scopului: țăranul român nu poate lua în serios ceva ce-i pare lui superficial (ne aducem aminte de un banc, potrivit căruia cineva îl întreabă pe altcineva dacă „a luat un pumn” în gara din sat, iar răspunsul a fost „Apăi aia-i gara?” sau un altul în care un țăran îl lovește pe alt țăran, la ieșirea din „birt”: „Pumnul asta o fost în glumă sau în serios?”, „În serios:”, „No așa, că mie nu-mip plac glume din astea!”)

Caracterul (gregar) la român:
Deși au existat o serie de preocupări filosofice (unele dintre ele prezentate în lucrarea de față) sau sociologice (activitatea profesorului Dimitrie Gusti și a studenților săi) în scopul de a integra spiritualitatea româneasă de la sat și de a înțelege pe țăranul român, considerăm că acestuia din urmă i s-a făcut tutusi o nedreptate: a fost mereu pus într-o lumina nefavorabilă de către intelectualul român, deși scopul declarat a fost exact opusul. Cunoaștem din experiență unor activități non-formale desfășurate cu tineri din comunități rurale acest „instinct de turmă” pe care aceștia l-au urmat în momentul în care fiecare a fost pus să aleagă (cu propria lui judecată), în sensul că s-au poziționat toți când de o parte, când de altă a răspunsului. De la țăranul român „trebuie să tragi cu cleștele” o părere proprie, pentru că țăranul român nu s-a simțit niciodată în largul lui în preajma intelectualului. Iar cel mai concludent contact al țăranului cu intelectualul e școală: nu avem a reproșa mare lucru școlii românești (de aceea nici nu am optat pentru studii în străinătate), însă trebuie să atragem atenția asupra acestei „scorturosenii” de care da dovadă în raport cu tinerii de la sat. Dacă la oraș tinerii sunt mult mai dezghețați și „îți întorc” și retează orice vorba „una-două” și unde o atitudine mai „scorțuroasă” e de preferat, în lucrul cu tinerii de la țară trebuie o atitudine inversă, de bun simt, atentă și îngăduitoare. Altfel, ajungem la un paradox: deși țăranului român i se atribuie un caracter „dintr-o bucată”, tinerii de la țară ,absolvenți de studii înalte, ajung să-și piardă pe parcurs acest caracter și credem că acesta e un lucru cât se poate de păgubos. Mai deunăzi avusesem o discuție despre integrarea noilor angajați în companiile multinaționale unde am susținut că, pe lângă o integrare a insului e nvoie și de o remodelare a grupului. „A fi lider” nu înseamnă numai „a trage sforile”, ci înseamnă a încerca să pui pe fiecare la locul potrivit și în lumina cea mai favorabilă. În contextul în care omul de la țară se retrage în „cochilia lui”, o mâna forțe nu rezolva situația, ci o blochează și mai mult, iar această e o problema culturală actuală și de prima mâna (într-un banc, un tânăr fălos întreabă pe un moș care stătea pe o banca, lângă un câine: „Moșule, câinele tău muscă?, ”Nu muscă.” apoi tânărul e mușcat zdravăn de câine, „Păi moșule ai spus că nu muscă câinele tău!”, „Apăi da’ asta nu-i a’ meu!”).

Curajul romanului în război:
Ne aducem aminte de un exemplu pe care l-am auzit cu privire la un erou al aviației române în cel de-al doilea război mondial pe numele sau Alexandru (Alecu) Șerbănescu și ale cărui fapte de vitejie le-am găsit menționate pe un blog al armatei române. Intebat de ce a avut curajul să se ridice de la sol împreună cu colegii săi având doar doisprezece avioane de vânătoare împotriva a sute de Mustang-uri americane, acesta răspunde: „Nu înțeleg că un inamic, oricât de mare și puternic ar fi, să între în țară mea că-n sat fără câini și s-o pustieasca”. Nu dorim să evocăm faptele de vitejie ale acestuia, însă ținem să precizăm că acest citat este extras dintr-un context în care, la ordinul ministrului, escadrilei i s-a cerut să decoleze în caz de alarmă, însă „să nu angajeze lupta cu inamicul”.
Întreagă această atitudine a domnului Șerbănescu o considerăm că fiind cea a unui țăran român (ceea ce străbate și din expresia „să între că-n sat fără câini”) care, în momentele de cumpăna, trece peste economia situației și alege o atitudine de neclintit, în care negocierea și interesul nu-și mai au rostul. Nu știm dacă acesta înseamnă un gest eroic în contextul actual (când e mai important să faci ce trebuie când trebuie și cum trebuie), dar cu siguranță este un gest simbolic. Și cu siguranță domnul Șerbănescu a insuflat și camarazilor ceva din tăria să de caracter și asta e un lucru important și de care uneori ducem lipsa. Exemplul sau infirmă părerea domnului Rădulescu – Motru care asociază curajul romanului cu „instinctul de turmă”, ba dimpotrivă am putea spune, e un om care s-a ridicat peste mulțime și care, în momente de îndoială extremă a coagulat ceea ce era ascuns în sufletul fiecăruia, dar care poate, în lipsa unui astfel de discurs, s-ar fi supus atât ordinului, cât și instinctului de supraviețuire.

Textul este o bucata din lucrarea de licenta “Omul romanesc in fata filosofiei din perspectiva rational-critica a existentei” realizata de mine sub indrumarea dnului conferentiar dr. Alexandru Petrescu de la Univesritatea de Vest din Timisoara, lucrarea se poate citi integral aici.